sâmbătă, 1 iunie 2013

1 iunie - now and then

Dupa ce initial nu ma gandisem cine stie ce la ziua aceasta decat ca un nou inceput de luna, si de asemenea ca un prag ce marcheaza debutul verii, dimineata mi-am reamintit ca totusi, 1 iunie mai are o semnificatie foarte importanta - ziua copilului.

Desigur, la 21 ani ai mei, nu prea mai pot afirma ca sunt copil, desi imi place sa cred ca trecerea timpului ne slefuieste si ne pregateste pentru viata, in timp ce in suflete ramanem aceiasi ce eram odata. Dupa cum ar spune ai mei si majoritatea parintilor in general, noi vom ramane mereu copiii lor, iar acest lucru ne incadreaza inca in categorie, macar din acest punct de vedere.

Revenind la ziua aceasta, de dimineata, mi-a revenit o parte din bucuria si entuziasmul de altadata, care ma caracterizeaza si care ma face sa privesc lucrurile cu un optimism desavarsit si care ma face sa cred ca orice este posibil, atata timp cat ti-l doresti. La ceva timp insa, nostalgia si-a facut si ea aparitia, multiplele perspective aducandu-ma relativ cu picioarele pe pamant, pentru ca timpurile se schimba. Si da, este bine ca se intampla asa, pentru ca daca toate ar ramane constante, nu am mai descoperi farmecul fiecarei clipe.

Ceea ce voiam sa accentuez cu acest post, este ca personal, imi dau seama ca nu ne mai bucuram cu aceeasi intensitate de lucrurile simple si este pacat ca se intampla asa. Ce-i drept, vremurile si oamenii deseori sunt obstacole puternice in obtinerea acestor momente. Dar asta nu ar trebui sa fie un impediment...imi dau seama pe masura ce timpul trece ca impacarea cu sine, pretuirea clipelor alaturi de cei dragi si bineinteles, a celor realizate pana in prezent, pot face ca unghiurile sa nu isi mai aiba locul (atat de important atribuit de noi) in varietatea de perspective.

Totul pare greu, imposibil, o obligatie si multe altele...in realitate, cel mai probabil suntem tot intr-o lupta cu noi si cu lucrurile care nu ne definesc chiar atat de mult, dar de care avem impresia ca avem mare nevoie...adevarul este destul de probabil undeva pe la mijloc...

Si mai spun un singur lucru...da, mi-e dor de momentele acelea cand eram surprins placut de mici bucurii, aparent nesemnificative astazi...dar imi dau seama ca de fapt ele contau si atunci si astazi prin raportarea la persoanele care faceau gestul...

Sa crestem mari, zic !