luni, 23 martie 2009

Copii imbatraniti inainte de timp

As fi vrut sa abordez tema copilariei undeva prin jurul zilei de 1 iunie(pentru cei care nu stiu, ziua mondiala sau internationala a copilului), dar cum in viata nu faci mereu numai ce iti place m-am simtit nevoit(nu stiu sigur de ce, dar asa am simtit) sa vorbesc putin despre acest lucru. Da, sunt convins, nu o sa va vina sa credeti, dar chiar si eu am fost copil la un moment dat(nu ca acuma as fi prea inaintat in varsta) dar simt ca acel lucru ce ma facea sa ma simt intr-un fel aparte si de nedescris, copilaria, s-a stins de mult din viata mea...De ce aduc vorba despre asta ?...pai motivele ar fi multe, principalul pare insa a fi de departe acela ca as mai vrea cateodata sa ma simt atat de liber si lipsit de orice fel de grija, sa ma joc fericit sau sa fac tot felul de gesturi si fapte fara a mi se aduce acuzatii sau prejudecati(pe acel sistem pe care probabil il cunoasteti si anume :"e copil, lasa-l ca o sa creasca si...").

Ca tot veni vorba de copilaria mea, poate va intrebati de ce simt ca s-a stins de multa vreme...hmmm...sa incerc o scurta lamurire...Eu am acum 17 ani si aproape 4 luni, singur la parinti(care incercau in putinul lor timp sa imi acorde in masurile in care puteau, atentia cuvenita), cu un singur bunic(si acela care nu ma prea cunoaste, restul au pasit in lumea dreptilor cand eu aveam spre 4 ani) si cu putina lume in jurul meu. Majoritatea timpului il petreceam inca de mic cu parintii, si prin lumea cartilor(am invatat astfel pe la 4 ani sa citesc si era preocuparea mea favorita), mai rar pe afara. Din cauza faptului ca nu avea cine sa stea cu mine, eram plimbat pe la diferite crese, gradinite cu program prelungit, etc care nu faceau decat, initial, sa ma scarbeasca de lumea exterioara...in timp am realizat ca impactul initial cu realitatea mi-a fost benefic chiar daca mi-a mancat din copilarie...Au urmat anii de scoala primara, initial cei mai frumosi ani, dupa care dezastruosul gimnaziu care urma sa imi manance cu o viteza uluitoare zilele copilariei. Astfel, impactul cu realitatea cruda, anumite evenimente ce m-au marcat destul de mult in incercarea mea de a acorda tuturor incredere, si in final descoperirea adevaratei fete a lumii, nu m-au facut decat sa ma maturizez intr-un ritm accelerat. Bine, acum privind in urma pot spune ca a fost mult mai bine din anumite puncte de vedere, astfel reuseam sa inteleg si sa vad anumite lucruri mult mai bine, sa descopar de fapt modul de supravietuire in lumea cotidiana.

Acum...e tardiv ca sa mai pot realiza ceva in privinta asta...dar probabil ati observat si voi ca ne place sa fim copii intr-o oarecare masura si in oarecare imprejurari...mai mult sau mai putin...Nu as putea spune ca ii invidiez pe cei care sunt si acum intr-o lume visatoare, chiar la varste inaintate pentru ca totusi nu toate sunt ceea ce par. Si in final un aspect important...fiti copii cat de mult puteti(dar evaluati aspectele realitatii) iar pentru cei care se simt la fel de imbatraniti inainte de timp ca si mine, incercati sa fiti copii cand simtiti nevoia...cred ca stiti voi de ce...ne mai citim;)

8 comentarii:

  1. oamenii intotdeauna vor fi copii, copii parintilor si multi dintre ei se comporta ca niste copii, chiar daca au 20, 30, 40 de ani....

    RăspundețiȘtergere
  2. crystalball... asta e adevarat...si totusi eu vorbeam despre cat de copil te mai consideri in unele momente

    RăspundețiȘtergere
  3. daca eu deja de la varsta asta am inceput sa ii invidiez p-aia de la gradinita sau de la scoala primara, s-ar numi ca sunt excesiv de imbatrinit mintal?MI-e frica sa ajung vreodata la 80 de ani(si nici nu cred fiindca o sa mor pana atunci de invidie pentru tineretea pierduta:)) ).In principal, fiindca atunci cand eram mic nu ma bantuiau anumite ganduri ore, zile intregi..god ce viatza simpla si totusi atat de fermecatoare...Cat despre momentele acelea in care ma simt copil ..le degust cu fervoare , gustul persista o perioada urmand,totusi, incet sa si dispara..pacat nu?Norocos sunt ca in ultimul timp am inceput sa vad putin viatza in culori,dar si impactul cu realitatea e cam dureros...cateodata:)

    RăspundețiȘtergere
  4. Anonim...opinia ta este una interesanta...cred ca iti inteleg temerile de a ajunge pana la 80 ani(desi vreau sa cred ca o sa ajung pana acolo:))) precum si momentele in care ii "invidiezi" pe cei mai mici ca tine...e o alta generatie(nu stiu daca mai buna sau mai rea) dar oricum extrem de diferita fata de a noastra...

    RăspundețiȘtergere
  5. exact asta e problema daca de la frageda noastra varsta am inceput a observa realele diferente dintre noi si cei mai mici, poi pe la batranete ce facem?... folosim mecanic expresia perimata "Pe vremea mea"?Asa ca:"clipa ramai caci esti atat de frumoasa.."?( ma rog ar mai merge sa te si derulezi un pic, clipa, ca n-ar strica)..

    RăspundețiȘtergere
  6. Cum ar zice unii..."ce-i corect e corect"...real si foarte adevarat chiar daca pare un pic de ironie prezenta in ceea ce spui tu...foarte tare ultima observatie...pe cate de satirica, pe atat de adevarata :))

    RăspundețiȘtergere
  7. si cei mici ne invidiaza pe noi, astia mai mari, care ne uitam urat la ei cand ii vedem cum alearga si rad intruna..
    isi doresc si ei sa fie mari..
    sa privim avantajul ca noi am trecut deja prin ce trec ei acuma si am scapat:))

    RăspundețiȘtergere
  8. crystalball...sunt convins ca isi doresc si ei intr-o anumita masura(destul de mare totusi, cred) sa devina mari, la fel cum si noi ne doream sa devenim mai mari atunci cand eram mai mici...Stii, observ un fenomen ciudat...cei mai mici acum au o oarecare lipsa de respect si au impresia ca li se cuvin anuminte chestii...poate chiar asa e, dar eu imi amintesc ca atunci cand eram mai mic nu indrazneam sa ma bag in vorba cu unul mai mare ca mine, daramite sa mai il ironizez sau sa imi bat joc de el...probabil ca faptele lor sunt unele din acele chestii care ma depasesc in momentul actual...:D

    RăspundețiȘtergere